duminică, 19 februarie 2017

Te iubesc, domniță, pînă peste poate, deși n-am nici un motiv...



A trecut deja și Valentine's day, ba și ziua în care i-am transmis mult enigmaticei K. umilele mele omagii, dar eu tot nu m-am dumirit cum e cu iubirea, cu amorul. Contează, probabil, mai mult s-o / să-l trăiești decît s-o / să-l explici pe înțelesul tuturor și, mai ales, pe înțelesul tău.

Dar asta nu m-a împiedicat să caut articole pe tema amorului (cînd ai mult timp la dispoziție, îți pierzi vremea cu nimicuri), poate pricep cît de cît de ce iubesc toți ceilalți (cu excepția mea). Am căzut astfel peste un text de Aaron Smuts cu privire la non-legătura dintre iubire și rațiune. Mai clar spus, cu privire la faptul că nimeni nu este în stare să-și justifice rațional (și suficient) iubirea. Nici sieși, nici altora. Altfel spus, iubirea nu are rațiuni. Iubim pentru că iubim. Atît.

Nu știm deocamdată de ce se trezește în om iubirea (trăirea ei), cînd se trezește, și din ce pricini, dacă are pricini, deși iubirea ar trebui să aibă o cauză (nu neapărat chimică), nu se ivește chiar din senin (ce s-ar întîmpla într-o lume locuită de un singur om?), chiar dacă îndrăgostitului așa i se pare întotdeauna, că a fost lovit de un fulger din înalt, de săgeata unui orb iresponsabil, evocat de Mihai Eminescu în Kamadeva.

O cauză tot trebuie să existe, crede Smuts, neurologii mai au de lucru, dar într-un final vor izbuti și vor anunța urbi et orbi cauzele. Înțeleg, așadar, că rațiunea (justificativă) e diferită de cauză, Iubirea are cauze (e un afect-efect), dar nu și rațiuni: rămîne imposibil de justificat. Dacă am putea numi cauzele, dacă am găsi o explicație (un de ce), tot n-am putea s-o justificăm. În alte cuvinte, ea nu urmează dictonului logic: una și aceeași cauză produce unul și același efect, cauza și efectul sînt indisolubil legate. În iubire, cutare cauză produce un efect, mai multe sau nici unul.

Cea mai frumoasă femeie din lume (judecata e fatalmente subiectivă) trezește adesea numai un amplu dezinteres. Cel mai frumos bărbat din lume folosește, de obicei, ca ilustrație în revistele de modă. Și la nimic altceva mai consistent. Mai mult, pentru orice femeie extrem de urîtă (judecata este cît se poate de subiectivă, se înțelege) există întotdeauna un nebun (ba chiar doi) care să o găsească fascinantă și să o ceară de soție. Exact nebunia asta nu poate ridica justificări.

Așadar, dacă m-aș îndrăgosti subit de cineva (de o Ea, firește), dacă aș iubi în sfîrșit (cu o iubire de final, ultima, ca o concluzie inutilă a unei vieți inutile) și mi s-ar cere să-mi justific rațional iubirea, să enumăr de ce-urile acestui afect blestemat, n-aș fi în stare, cum n-a fost nimeni pînă acum, nici măcar poeții, cînd și-au cîntat iubirile lor definitive și zadarnice.

O ultimă remarcă: nici Aaron Smuts nu m-a dumirit. Îl voi aprofunda și mîine, articolul lui are 37 de pagini...


P. S. Contribuția lui A. S. poartă titlul: ”In Defense of the No-Reasons View of Love” și poate fi citită pe PhilPapers, aici.

P. P. S. În imagine, Chantal Urquiza: Rencontre sous la pluie.


Citiţi în continuare!

miercuri, 15 februarie 2017

Cum este să rătăcești prin iad



Jón Kalman Stefánsson, Tristeţea îngerilor, traducere de Magda Răduţă, Iaşi: Polirom, 2016, 336p., 39, 95 lei.


Deși e aprilie, în Islanda s-a înstăpînit o iarnă grea. Doi oameni îndrăzneți (Jens, poștașul, și băiatul, protagonistul romanului și vocea narativă) trebuie să ducă un sac cu scrisori și gazete în ținutul din nord. Călătoria e infernală. Ninge abundent, viscolește cumplit, este un ger de îngheață privirea în ochi, cei doi rătăcesc mai mult prin întuneric, îndrumați de sufletele morților. Drumul pare cu adevărat o nekya, o pogorîre la iad.

Cei doi călători urcă un munte și, deodată, se împiedică și cad unul peste celălalt, încep să se rostogolească, nimic nu mai poate opri sfîrșitul: ”[Jens] cade din picioare, îl dărâmă și pe băiat și amândoi încep să alunece cu o viteză nebună. Nu mai pot face nimic. Doi oameni culcați pe spate, alunecând la vale pe o coastă de munte, neștiind ce i așteaptă jos, poate marea de nepătruns. Poate au să treacă peste un promontoriu și apoi au să se răsucească câteva clipe în aer ca doi fulgi de zăpadă, să se legene ușor ca tristețea îngerilor și apoi să cadă ca doi bolovani de piatră și să se piardă într o moarte udă. Se tot duc la vale, Jens începe să urle, băiatul se ia după el. Doi oameni urlând și alunecând cu toată viteza pe coasta amețitoare a muntelui, pe o pantă nebună, prin noapte și prin viscol. Doi oameni urlând care se izbesc deodată de ceva tare și se opresc. Mai întâi Jens, apoi, în clipa următoare, la jumătate de metru, băiatul. Și lumea se stinge” (p.332).

Așa se termină romanul. Autorul ne lasă cu o întrebare fără răspuns. Nu vom ști niciodată dacă lumea s-a stins pentru o vreme sau pentru totdeauna...

Tristețea îngerilor face parte dintr-o trilogie, continuă acțiunea din romanul Între cer și pămînt, tradus tot de Magda Răduță, despre care am scris cîndva aici, și nu e deloc o carte rea, chiar dacă nu se ridică la valoarea celei dintîi.


P. S. În imagine: Hermann Kauffmann (1808 - 1889), Kutsche im Schneesturm.


Citiţi în continuare!

luni, 13 februarie 2017

K.



O să-mi spuneți că am făcut o obsesie pentru Keyra și voi fi imediat de acord. O să-mi spuneți că nu merită efortul și o să vă sparg imediat capul. O să-mi spuneți că este o nebunie, un acces nevrotic, un vertij, un frison, o fantasmă, și eu o să vă spun liniștit că nu e. Tocmai mi-am luat Eglonylul. Deci, nu există în întreg universul o minte mai logică și mai cumpănită decît a mea.

Sper că totul a devenit, astfel, clar. Am făcut o obsesie, recunosc bucuros, dar obsesia mea este cît se poate de logică și de firească.

Să mă întorc la Keyra. Prima dată i-am văzut chipul în desenul unui pictor mexican. Cred că se numea Guillermo Venaras sau Laneras sau Bonares: nu-mi mai aduc cu precizie aminte numele întreg, sud-americanii au oricum prea multe denumiri, doar Guillermo pare un nume real și, poate, chiar este.

Guillermo era, în realitate, un diletant nenorocit și infect, cum sînt atîția pe lumea asta, e plină lumea de diletanți euforici (eu sînt singurul diletant nefericit, deși nu mai puțin infect decît ceilalți), iar numitul Guillermo nu făcea excepție. Nici măcar în privința euforiei, rînjea întruna. Nimic din ceea ce desena Guillermo nu avea vreo valoare deosebită, ori nu-mi plăcea mie, atît de pornit eram încă de pe atunci. Aveam nervii iritați, deși mă comportam în continuare cît se poate de înțelept. Din pricina Keyrei eram iritat, se înțelege de la sine. N-o cunoșteam în vremea aceea, nici nu auzisem de ea, evenimentul abia urma să se petreacă după multe alte întîmplări, și, ca să fiu sincer pînă la capăt, nu s-a petrecut cu adevărat nici pînă azi, deși e inevitabil. Dar aș fi fost în stare să ucid fără nici o tresărire orice imbecil ar fi îndrăznit să se apropie la mai puțin de un metru de Keyra. Mai ales pe Guillermo. Și azi aș proceda la fel.

Mă aflam, deci, în fundătura unui anticar din Ciudad de Mexico. Mai întîi mi-am cumpărat un cuțit, viața este destul de periculoasă în Mexic, știam asta din relatările lui Favio Martinez-Curiot, și apoi, într-un ungher, am zărit un desen cu un Christ colorat strident. Nimic mai hidos și mai respingător, Dumnezeule... M-am uitat curios după semnătură, am zărit o inițială, un ”G”, și nu m-am luminat cîtuși de puțin. Anticarul mi-a zis că e un ”Guillermo”, a scos un șuierat superlativ și a privit spre tavan, iar eu am întrebat ”Ce e un Guillermo?” și el mi-a zis că ”un Guillermo e un Guillermo”, de parcă era evident pentru orice idiot ce e ”un Guillermo” și numai eu ignoram amănuntul ăsta banal. Și mi-a mai zis că, dacă vreau să văd mai mulți ”Guillermo” la un loc, să merg la Galería Lopez Quiroga, situată pe Avenida Horacio 714, Polanco. Am pus cuțitul în geanta de voiaj, am plătit și tabloul, am luat un taxi și i-am cerut șoferului să mă ducă pe Avenida Horacio la numărul 714.

Atunci și acolo am văzut-o pentru prima dată pe Keyra. Pictorul Guillermo stăpînea un perete, era unul dintre expozanți, deci, îngrămădise în cea mai caraghioasă dezordine vreo 20 de tablouri și desene și într-unul din desene am văzut chipul unei femei. Desenul era antipatic, dar chipul nu era. Desenul era tern și anost, dar chipul nu era. Desenul era neverosimil, dar chipul nu era. Desenul era acolo, dar chipul nu era.

Am spus: ”Cine e?”. Iar el, mic și nedemn de acest nume, a șoptit rînjind: ”Keyra”. Și asta a fost tot. Și așa a început...

(va urma)


P. S. În imagine: Mark Demsteader (b. 1963), Marianela en rouge.


Citiţi în continuare!

miercuri, 1 februarie 2017

Domnul Amărăciune



Nu am dispoziția să scriu, astăzi, despre mica mea obsesie personală. Pot (și poate) aștepta niște vremuri mai senine. Sînt trist și amărît, amărît și trist. Pleonasmul și repetiția exprimă destul de bine starea mea.

Prefer să citez un poem de Emil Botta, intitulat


Domnul Amărăciune

Printre oglinzi, la ora cinci, am să cobor,
în haine negre, cu ochii stinşi, zâmbind uşor.

E gata ceaiul? Toţi au venit? Totul e gata?
Cu o maramă acoperă iute groapa, lopata.

Dansaţi în cete un joc galant, cântaţi, lăute,
arcuşuri seci, viori pustii, de ce staţi mute? 

Dar te întreb, iubitul meu, ce ai la frunte?
Amărăciunea m-a luat de mână şi m-a condus peste o punte.

Dar te observ, iubitul meu, ce pald eşti.
Amărăciune, urând viaţa, mi-a spus în şoaptă: "Să te fereşti..."

Dă-mi pălăria, bastonul, masca, dă-mi şi mănuşile,
e cam târziu şi de-am să plec, cerniţi oglinzile, închideţi uşile.

M-aşteaptă afară, sub steaua rară, un echipaj...
Noaptea se umflă, clopoţeii-şi scutură şi uite cum flutură argintiul penaj.


P. S. În imagine: un desen de Annie Morgan, Highs and Lows.


Citiţi în continuare!

luni, 30 ianuarie 2017

Obsesia. În ce chip se înșurubează în creier



Dacă n-ați avut niciodată o obsesie cît de mică, acest articol nu vă poate afecta emoțional și nervos. Dar dacă ați avut măcar una, vă fac îndemnul să-l ignorați. Faceți un click și închideți blogul. Articolul mi se pare periculos pentru persoanele sensibile, cu nervii subțiri. În fond, mintea omului nu este o jucărie. Orice psiholog știe asta.

Prin urmare, dacă vreți să vă păstrați luciditatea și bunul simț al discriminării între realitate și iluzie, nu citiți ceea ce vă voi spune mai jos.

Dar dacă ați perseverat totuși, am de gînd să vă vorbesc, mai întîi, despre o carte cu un individ care dezvoltă o obsesie retrospectivă exemplară (aș spune chiar paradigmatică).

Îmi închipui că ați parcurs deja romanul lui Julian Barnes, Before She Met Me, tradus în românește de Radu Paraschivescu și publicat de Nemira, în 2014, sub titlul Pînă cînd m-a cunoscut. O primă ediție a romanului apăruse la Humanitas încă în anul 2006. Eu pe aceea am citit-o fără să am nici cea mai mică bănuială cu privire la psihologia obsesiilor retrograde. Nu povestesc intriga, bănuiesc că vă este deja cunoscută.

Deci, profesorul de istorie Graham Hendrick se recăsătorește cu o femeie mult mai tînără și mai frumoasă decît prima lui soție, Barbara. Ăsta e un fapt matematic necesar. Nimeni nu se recăsătorește cu femei mai în vîrstă decît dacă sînt foarte bogate (și pe ducă). Ann nu este cîtuși de puțin bogată, nici în stadiul terminal al senilității, are, așadar, avantajul și parfumul frăgezimii.

Totul merge perfect pînă în clipa în care, îndemnat de Alice, fiica lui (și a Barbarei), profesorul de istorie vizitează un cinematograf de periferie. Vizionează un film derizoriu. Printre personajele minore, Graham o recunoaște pe Ann, într-un rol aproape anonim. Istoricul devine brusc și definitiv gelos. Ce se ascunde în trecutul lui Ann? Nu cumva? Pe cine a iubit Ann? Nu cumva? Cu cine s-a culcat Ann? Nu cumva? Gelozia a devenit obsesivă.

Mintea lui Graham se întunecă sub povara supozițiilor. Soțul n-are nici un temei. Caută cu disperare unul. Vrea dovada indiscutabilă. Vizitează cinematografele, observă cu un ochi încețoșat de obsesie toate filmele (puține) în care jucase, cîndva, Ann. Nu găsește nimic dubios. Iar eșecul, repetat, duce la o agravare a obsesiei. Absența dovezilor este singura dovadă a infidelității soției sale...

Veți vorbi de nebunie. Nu neg. Veți observa paranoia in actu, vidul rotitor al ipotezelor. Nici asta nu pot nega. Profesorul Graham Hendrick a căzut în cel mai perfid întuneric. Într-un cuvînt pe cît de mișcător tot pe atîta de rece: s-a smintit.

Mîine am de gînd să scriu (și) despre micul meu întuneric personal...


P. S. Jean Jansem (1920 - 2013): La Jeune fille au chapeau rouge.
.
Citiţi în continuare!

sâmbătă, 28 ianuarie 2017

Ultimul cuvînt al lui Kugel




Nu știu dacă vă mai amintiți de romanul lui Shalom Auslander, Speranța: o tragedie, în traducerea - excelentă, e bine de amintit aici - a doamnei Carmen Scarlet. Este vorba de un roman foarte, foarte bun (cum puține se tipăresc într-un an), care ar fi meritat mult mai multe cronici decît a avut parte în spațiul românesc.

Presa americană l-a primit foarte bine. Și pe bună dreptate. E plin de umor și prezintă o situație curat kafkiană, dacă pot spune astfel. Anne Frank trăiește în podul unei case. N-a murit în lagăr, cum pretind manualele de istorie. Își redactează memoriile. Proprietarul casei încă nu știe. Va afla subit...

Versiunea românească a cărții lui Auslander a apărut la Univers, am scris despre ea, în 2014, puteți verifica aici. S-ar putea să se mai găsească în librării, nu vă zgîrciți la parale, zgîrciți-vă la rele...

Există, firește, o mulțime de moduri de a trăi înțelept și o mulțime de moduri de a trăi prostește. Kugel, protagonistul romanului, este un înțelept. Să vă spun și de ce. Se gîndește deja la moarte. Nu, Kugel nu e bătrîn (este în floarea vîrstei), dar o are mereu în vedere (la moartea lui mă refer). Și nu observă în ea sfîrșitul inevitabil, suprema ironie a destinului, mascarada. Pentru bravul Kugel, moartea se asumă și se pune în practică. Ea devine un moment responsabil. Altfel spus, Kugel vrea să fie subiect pînă la capăt. Și mai ales acolo. Finis coronat opus! Iată dovada limpede că este (și trăiește ca) un înțelept!

Kugel a priceput un lucru prețios. Și anume acesta: cînd mori, se cuvine să exprimi ceva deștept, incomensurabil, definitiv (pe măsura morții). La drept vorbind, Socrate n-a spus nimic. Și nici Platon.

Cu vremea obiceiul s-a schimbat. Kugel a intuit, deci, ruptura. El știe ce au rostit Kant (”Es ist gut!”), Goethe (”Mehr Licht”). Și să nu-l uităm nici pe Iulian Apostatul. Augustul recalcitrant a exclamat, exact în clipa în care se prăbușea, străpuns de sulița unui persan (romanii se aflau într-o luptă deja pierdută), cuvintele ”Nenikekas Galilaie: M-ai învins, Galileanule!”. Se adresa lui Iisus (care grăise, la rîndu-i, spre ținere unanimă de minte:”Eli, eli...”).

În consecința acestor ilustre pilde, Kugel procedează minuțios. Are tot timpul un carnet la el și-și notează cu grijă posibilele spuse de final, ultima verba. Citez cu admirație: ”Kugel spera ca, atunci când avea să vină vremea, orice ar spune el să fie re-spus, să fie auzit şi repovestit, de toate generaţiile care ar mai trăi până la Marele Sfârşit” (p.4).

Nu-i acesta idealul oricărui poet, al oricărui om de stat, al oricărui generalissim?


P. S. Ce avea în gînd domnul Kugel în legătură cu acestă împrejurare nu mi-am propus să divulg aici. Citiți cartea...

P. P. S. În imaginea de deasupra acestei note: Pieter Symonsz Potter (1597 - 1652), Vanitas stilleven (1646).


Citiţi în continuare!

miercuri, 18 ianuarie 2017

Omul de paie și homo erectus



Dacă nu greșesc, în Vrăjitorul din Oz există, printre personajele simpatice, un om de tinichea. Personajul este, firește, invulnerabil. Piatra ricoșează din tabla lui, focul nu-l poate aprinde, vîntul nu-l pătrunde pîna la coaste. Există totuși un pericol: umezeala, stropii, apa. Omul de tinichea se teme de ploaie. 

Cînd stropii cad, tabla spinării sale ruginește și personajul nu-și mai poate mișca grumazul, picioarele, pleoapele. Înțepenește cu un ochi închis și unul deschis pe jumătate. Buzele i se învinețesc. Devine surd și mut. Nu mai vibrează a viu. În acest moment capital al existenței sale, omul de tinichea trebuie cărat în spinare de patru inși, depus într-un atelier de feronerie, uns și lustruit la încheieturi.

Omul de paie este, neîndoios, plin de virtuți și calități, dar prezintă un mic, neînsemnat defect. Însușirea lui principală e, nu încape discuție, elasticitatea. Uraganul bubuie, îl apleacă, dar nu-l doboară. Nici austrul sau crivățul nu-l pun jos. Ori de cîte ori s-ar înclina - și se înclină profund întotdeauna -, omul de paie se îndreaptă la loc. Cînd e acalmie, stă drept și țanțoș. Are coloana destinsă, verticală. Privește pe oricine în ochi, impertinent. În tot acest răstimp, omul de paie lasă impresia de completă autonomie. Nu depinde de nimeni. Face numai ce vrea. Gîndește de capul lui. Vorbește slobod.

Defectul lui principal vine de la vînt. Iată, pînă mai ieri, stătea semeț și oferea o impresie de rectitudine. S-a pornit dintr-odată vîntul și toată rectitudinea omului nostru s-a strîmbat, s-a schimonosit. O boare i-a venit, neașteptată și tăioasă, din spate. Elastic cum îl știm, omul de paie s-a lovit de îndată cu fruntea de pămînt. Din fericire, este nevoie numai de o adiere din față ca să-l ridice la demnitatea, pretinsă, de homo erectus.

Omul de tinichea este o entitate de ficțiune, închipuită de scriitor în folosul copiilor. Omul de paie are păcatul de a fi aievea și de a nu prezenta nici un folos. Este, vai, inutilitatea însăși. Cu toate acestea, cineva i-a sugerat perfid ca poate fi mai mult decît un simplu om de paie, ca poate fi, pentru seminția lui, omul providențial.

Ca întotdeauna, omul de paie s-a plecat. A început să privească providențial, să gesticuleze providențial, sa vorbească providențial.

Mulțimea a găsit, dintotdeauna, pîna și inutilului o utilitate. Așezat, de-o pildă, la marginea unui cîmp de ovăz, cu un clop țuguiat peste urechi, cu o haină stacojie pe umeri, omul de paie poate deveni sperietoare. Înfricoșat peste poate, regnul înaripatelor va da ocol omului de paie, îi va admira aparența neînfricată, de străpîn atotputernic și va zbura în cele din urma de partea cealaltă a țarinei, lîngă o sperietoare veritabilă...


Citiţi în continuare!